U2 || Songs Of Innocence

Ma gandisem sa scriu cateva randuri despre noul disc, intr-un post mai mare, unde sa va prezint cele mai asteptate discuri din toamna asta. Cum U2 mi-a luat-o inainte, ma voi replia si le voi dedica vreo 278 de cuvinte.

Z4Q8513-1_v9_alt-608x405

E greu de spus de cand U2 nu a mai scos un disc cu substanta. Aud voci ca din 2000 (All That You Can Leave Behind). Eu as merge mai departe si as spune ca din 1993 (Zooropa) si daca as intreba puristii, ei ar spune ca ultimul mare disc U2 se numeste Achtung Baby (1991). De fapt, nici n-o sa insist mult asupra Songs Of Innocence. Nu-s foarte multe de spus. Bine produs, destul de rock, direct, dar fara inspiratie. O masina de ritmuri si rif-ul, la care te bucuri cand gasesti 2-3 inlanturi inspirate, intocmai ca la nationala de fotbal a Romaniei, atunci cand leaga 3-4 pase consecutive. Sunt totusi cateva piese care mi-au atras atentia: Every Breaking Wave, Iris (Hold Me Close) si This Is Where You Can Reach Me Now.

In ultimii 15 ani, U2 s-a confiscat pe sine si a devenit un holding, o entitate care e mai mult preocupata de imagine decat de produs si care odata la cativa ani mai lanseaza un produs. Ai zice ca dupa o pauza de 4-5 ani intre albume (sunt 4 din 2000 incoace) ai ceva de spus, ca vrei sa arati fanilor ca ai ramas acelasi model muzical, ca vrei sa transmiti si altceva decat “show me the money”. Si nu ai. O-urile, din chiar debutul discului (The Miracle Of Joey Ramone, care este si primul single), o arata. Cand fluidul musical lipseste (da, ala de pe Where The Streets Have No Name, One, The Fly, Stay sau The Unforgetable Fire) nici Danger Mouse, Flood sau Paul Epworth nu te pot corecta din butoane. Pot doar sa adauge putere, coruri, rif-uri fuzate. Dar nicioadata inspiratie.

http://www.youtube.com/watch?v=rWD8g5NRuUQ