SERGE GAINSBOURG ll Histoire de Melody Nelson

Franța suferă cumplit de sindromul Serge Gainsbourg. La 60 de ani de la debut și la 26 de la moarte, omul continuă să fascineze, să provoace. Este că Apple, în jurul său s-a dezvoltat o intreagă industrie orizontală. În fiecare an, în Franța, se mai fac câteva pariuri despre cine va fi următorul Gainsbourg, chiar dacă nefericitul are doar o piesă și asta îl apasă enorm. Din toată hoarda asta, singurul care a putut să se apropie cât de cât de maestru este Benjamin Biolay. Pornind de la albumul Histoire de Melody Nelson (de departe cel mai bun, influent, de fapt un magnus opus al lui Serge) Benjamin și-a făcut conștiincios lecțiile. După Rose Kennedy părea că nimic nu-i poate sta în cale în cursa de a-l ajunge pe Gainsbourg. Numai că, pe drum, lucrurile se mai schimbă. Din punct de vedere muzical, Biolay este minunat, vocea lui este peste cea a maestrului, știe să combine stilurile și să-și conserve identitatea, aia de artist mereu îndrăgostit de Cohen, Souchon și, evident, Gainsbourg. Ăsta bătrânu’ nu are doar muzica de partea sa. Are atitudinea aia pe care nici un epigon nu a reușit s-o atingă, o atitudine de olimpian, una organică, nu de impusă de vreun consilier de imagine sau marketing. Numai gândiți-vă la scena în care îi spune lui Whiteny Houston, în direct, că vrea s-o f…, după care în plin direct își aprinde o țigară.

Sau la faza în care, tot în direct, dă foc unui bilet de 500 de franci.

Lucrurile astea azi nu se mai pot repeta, fie că televiziunile nu mai vor să riște, fie că artiștii sunt din ce în ce mai castrați. Dar nici măcar asta nu-i cel mai grav, ci faptul că în albumele noi nu mai găsim atâtea referințe. Melody dezvăluie teme excelente pentru rock, în primul rând pentru rock, dar și pentru stiluri la care în 1971 nici nu te gândeai, cum ar fi trip hop sau soul. Inovația în muzică este din ce în ce mai rară și ne duce, inevitabil, la reaprecierea unor discuri magnifice apărute acum 30, 40 sau, ca în cazul lui Melody, acum 47 de ani.