Ratb are coaie [lansare Arhanghel’sk @ Halele Carol]

Sa va spun drept, am avut emotii. Ma leaga, de nebunii astia, o gramada de lucruri faine. Nu mi-ar fi picat bine o noua dezamagire. Cronica de album am scris-o constient ca pot deranja, ca pot altera relatii, dar am scris-o dupa ce am ascultat discul indeajuns de mult, astfel incat sa-i dau sansa dupa sansa. Ce nu vezi/auzi la prima, a doua, a zecea ascultare o poti face la a n-spea. Sanchi, a fost clar din prima. Stalingrad este un reper mult prea puternic.

Aveam in minte celebrele concerte haos, cu imbranceli catre final, cu tavalit pe jos, cu apa aruncata in public. Care, vad, au fost o etapa, arsa slava Domnului. Concertul de vineri seara a marcat din prima la impresia artistica. A inceput pe intuneric, pe un zgomot liniar care s-a amplificat tare, mai tare, foarte tare, extrem de tare, pana la detonare. Lumina s-a aprins, s-a contopit cu sunetul si a inceput show-ul.

Lucrat, studiat, analizat. Piesele vechi sunt reorchestrate, nu spun ca-s teribile si asta din cauza ca destule dintre ele sunt duse intr-o directie Mumford & Sons, ceea ce ma agita si enerveaza cumplit. Aici e problema mea cu chitarile reci care dau in folk/country. Daca puneau si muzicuta faceam atac cerebral. Dar mi-a placut grija pentru a schimba orchestratia. Si in primul rand curajul. Eu revad trupa dupa o lunga perioada si o gasesc precum un copil de care ai stat departe vreo 2 ani. A crescut, se uita la tine cu alti ochi, dar ii simti aceeasi scanteie, il intelegi mai bine, dar totusi nu se poate abtine de la niste mici giumbuslucuri.

In mod cert, din noul disc nu am o favorita pentru live, cu toate ca au fost cantate, cu nerv, cu pasiune si, sper eu, cu emotie. E emotie reala, contopita cu frica de a nu da cu oistea-n gard, mai ales ca acum au semnat si cu casa de recuperari Roton. O piesa pe noul album m-a scos teribil din sarite? Cea in italiana, un cover. O lalaiala inutila, amplificata excesiv pe final. Un soi de balon pe care-l umfli, si-l umfli si nu se sparge. Din punctul meu de vedere e umbra Cristinei strecurata pe Arhanghel’sk. Daca vor amplificari de genul asta il sfatuiesc pe Florentin sa consulte bibliografia la litera P. Pink Floyd. Gilmour are niste dantelarii care, cred, se potrivesc mai bine atmosferei, desi pare ciudat sa vorbesti de Floyd in contextul Backstabbers. Noilor piese le trebuie o perioada de rodaj si probabil o introducere treptata in playlist-ul de concerte, Eu le-as doza farmaceutic pentru inceput. Si tot farmaceutic as doza si “mini chitara” lui Oigan, cu toate ca break-ul acustic m-a surprins placut. Minunata, pur si simplu minunata integrarea primei strofe din David Bowie Heroes in continuarea Marelui Zgomot. O potrivire magnifica si un moment magic, portionat exact cat sa-ti para rau ca s-a terminat.

Placerile cele mai mari le-am avut la Iguana, prezentata intr-o varianta rapida, usor fractala, cu nerv, cu personalitate, cu tensiune, cu cinism atunci cand striga “degeaba ranjiti ba”, si Imperatrix cand dupa un break de bas m-as fi asteptat sa aud “Load up on guns, bring your friends”. Era doar o iluzie, una care insa a survolat tot timpul concertului
.
Ratb s-a prezentat ca o trupa cu coaie, cu o imagine clara despre ce-si doreste, care-si asuma ceea ce face, chiar daca recenziile albumului au fost, dupa cum a si spus ranjind Robin, “majoritar dezastruoase”. Nu as face din asta o tragedie si cred ca nici el n-o face. In fond, o cronica nu omoara pe nimeni. Ma surprinde asocierea cu Roton, casa de discuri responsabila alaturi de Cat Music de tot jegul si voma deversate in fm in cursul anilor. Nu cred in spalarea pacatelor ci doar nu-mi dau seama daca chiar au detectat in zona asta, prin Robin, o alta oportunitate de a mai face niste bani.

N-o mai lungesc: am vazut un concert la care m-am simtit bine, la care am avut emotii si nu regret niciun leu din cei 55 platiti.

Respect!

Credit foto: Victor Arsene