RADHD (Robin and The Backstabbers, Arhanghel’sk)

Corul lăudătorilor s-a pornit deja (“Vine, auzi-l, vine/Suntem legați de șine!”), iar a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive a și fost decretată “genială”. Ușor cu epitetele pe scări, copii: nimic nou de la Bach încoace. Iar Arhanghel’sk e un album prost. There, I said it.

E prost în primul rînd pentru că mijloacele nu corespund scopului: scopul, cred, ar fi un album conceptual despre fantoma copilăriei, trecerea generațiilor și despre cizma istoriei pe grumazul individului. Ceea ce ți se servește, însă, e un ghiveci de influențe care nu se coagulează în nici un moment: ai și obișnuita chităreală post-grunge, și pasaje adult rock în stilul unor Elbow sau Tindersticks, și momente Coldplay-blegoase, ba chiar și vreo cîteva răbufniri nu-metal (ptiu!). Ghiveciul emană un puternic miros de oțet care îți mută nasul, dar care-i și amețește instantaneu pe cei “sensibili”.

Iar damful respectiv te izbește imediat ce-ai ridicat capacul: Scafandru servește o plăcută surpriză în primele zeci de secunde (un ritm funky-ish și-o clapă), după care toată treaba explodează artificial, hodoronc-tronc: alternanța loud/quiet/loud suna a imitație nesinceră chiar și pe vremea unor oportuniști de tip Goo Goo Dolls, în momentul de față nimeni nu poate să o mai ia în serios. Hop și cu niște percuție caraibiană (căci nimeni n-a ascultat Reflektor în 2013!), iar totul e încununat de observații precum “liniștea nu înseamnă lipsa muzicii” sau “să ai umor nu înseamnă să spui bancuri”. Adînc!
Frustrant e că, pe parcursul aceleiași piese, Andrei “Robin” Proca tot reușește să-ți vîre în creieri o neașteptată imagine poeticească: “o pasăre cîntînd într-o armură de-oțel”. Sunt vreo cîteva astfel de oaze în Arhanghel’sk: cea mai evidentă (și mai cunoscută – clipul datează din 2014, oamenii au rulat-o prin concerte) e chiar piesa-titlu. Chitară rece, versuri de Doamne-ajută, emoție nesimulată. Fără farafastîcuri, un cîntec de sub două minute face tot ceea ce n-au reușit cele patru bucăți care-l precedă.

După aceea, senzația că asiști la un jam session nereușit se accentuează: Broken High Heels nu se hotărăște dacă vrea să “urce” sau nu, așa că hîrșîie monoton și se termină brusc, Apă Aer Foc Pămînt s-ar vrea un interludiu oarecum lynchian (e doar plicticos), iar Muzică în Cîntece bate nițeluș spre bluegrass/Americana și are marele noroc de a fi căpătat un clip în care, între alții, dansează Ana Ularu: Ana Ularu forever, dar ce folos?

Pariul cel mai riscant (și, după mine, pierdut în mod spectaculos) e cover-ul La Domenica Delle Salme: nu erau de-ajuns confuzia și fuga de idei de pînă acum, de o baladă italienească reinterpretată în cheie electro despre căderea Zidului Berlinului aveai nevoie!

Mai spre coadă, lucrurile se limpezesc cît de cît: Pastă de Dinți sau Mii de Ani de Mîine reduce turația și reușește să mențină o linie melodică, omenește, pînă la capăt (nu mă omor după trompeta din ultima parte, dar nici nu mă deranjează cumplit), Harta lumii desenată din memorie e inofensivă și radio-friendly, iar Imperatrix … of, Imperatrix! Ultima piesă a acestui album te scoate din minți de ciudă – de ce a trebuit s-aștepți atît ca să auzi așa o minunăție? Toate șansele ratate cale de vreo oră s-au strîns aici și-au pus de-un chef relaxat. Imperatrix aduce în minte, domol, jucăuș și fără emfază, imaginea unei mame fabuloase și atotputernice și îți aduce aminte de liniștea pe care împărăția ei domestică ți-a asigurat-o pentru tot restul vieții.

Imperatrix mai face un lucru, mai ales în a doua parte, în care bucăți din piesele precedente curg în ritm lent-lent-lent, precum numele de la sfîrșitul unui film – îți dă a înțelege care era, de fapt, ideea din Arhanghel’sk: un proiect metatextual, în care ideile, imaginile și frazele muzicale să circule fără opreliști, să comunice și să se nuanțeze reciproc. Ideea e curajoasă și de încurajat: în locul unei clone a Stalingradului, ți se oferă încercarea de-a spune lucrurile altfel. Mare, mare păcat de verva lirică a lui Robin și de riscurile pe care întreaga trupă și le-a asumat, dar întregul nu reușește să depășească suma părților. În locul unei trupe contemporane și cosmopolite care să se joace controlat ai parte de o trupă nostalgic-transilvăneană care pare să fi înțepenit mental în 1999 (știe toată lumea care sunt trupele respective și pe cuvînt că nu mai aveam nevoie de încă una).

În cele din urmă, împrumutînd stîngaci cîte ceva din ceea ce mi se pare că ar putea fi considerat firul narativ din Arhanghel’sk, e ca și cum mama cea fabuloasă din Imperatrix i-a lăsat nesupravegheați pe copii și l-a rugat pe ăl mai mare să facă și el un pic de ordine. Dracii de plozi au întors casa cu fundu-n sus. RATB? More like RADHD, căci anul e 2015 și deficitul de atenție chiar e o problemă.