PINK FLOYD ll Hey You

Stăteam cu capul sub plapumă și cu o lanternă mică, chinezească, urmăream versurile de pe chiloții The Wall. Aveam niște căști care mai degrabă semănau cu niște elice de Antonov, dar erau mișto că aveau potențiometre pe fiecare ureche. Era frig în casă, mă culcam îmbrăcat gros, cu ciorapi în picioare. Eram proaspăt posesor de The Wall, ediție Jugoton, dar ce conta. Cei 800 de lei (un salariu mediu bătea spre 2700) mi se păreau cea mai bună investiție. L-am ascultat seară de seară timp de vreo două luni. Nu au mai contat tezele, meditațiile, conta doar să se facă ora, să sting lumina și să-mi trag plapuma-n cap. Începeam pe la 10 și uneori adormeam după Nobody Home.

Dacă e să aleg o piesă de pe disc, una singură, aș merge pe Hey You. Care este un paradox și arată, dincolo de splendoarea muzicală, și tensiunea ce exista în trupă. Este o melodie împreună, dar separat. David și Roger cântă amândoi pe piesă, dar separați de solo-ul tragic de chitară, fără nicio interacțiune. Oamenii ăștia doi erau deja în lumi paralele și, cumva, au reușit să înregisterze unul dintre cele mai teribile discuri rock. Sunt mai multe piese pe disc în care David și Roger cântă amândoi, dar pe Hey You ruptura atât de vizibilă. David își cântă strofa și apoi, în timpul solo-ului de chiatară, parcă îi întorce spatele lui Roger.