Jack White un artist modern rar. Live @ Romexpo

Nu-s fanul lui. Nu ma omor nici dupa The White Stripes, The Dead Weather sau The Raconteurs. Insa varsta m-a invatat sa respect si ce nu ascult acasa in mod frecvent. Iar White este un bun exemplu, alaturi desigur de alti cativa pe care nu ma apuc acum sa-i insir.

Si pana la urma, de asta am avut parte: de un megamix. White la pachet cu The White Stripes. Inceput fulminat, cu o vibratie si rezonanta ce ar fi mers de minune si pentru un final triumfator in care s-a strans toata energia concertului. N-a fost cazul. Tot concertul a avut parte de intensitatea asta, traita nu numai de White ci si de ceilalti 5 muzicieni. Din punct de vedere muzical lectia predata a fost magnifica, totul la granita, la limita dintre stiluri. Cand una, cand alta, cu treceri atat de rapide incat nu stiai daca-i alternative pur, sau blues sau country (poate cel mai evident exemplu la Hotel Yorba), toate executate sincer, cu o traire ce se zarea lesne pe chipul sau, prin acele grimase si ridicari din umeri din duelurile sale gestuale cu bateristul (de mare, mare senzatie). Intelegerea dintre cei de pe scena este imensa, se simt si pot tine pasul la toate gimbuslucurile lui Jack, la toata improvizatia pe care el o face pe final si inceput de piesa, astfel incat la unele nici nu stii cand se face trecerea. Tipic pentru om. Asta da prospetime show-ului si te hipnotizeaza.

Concertele lui White sunt un tribut adus muzicii live, o reverenta fata de toate radacinile pe care le are in muzica, un omagiu pentru toti necunoscutii care au pus bazele blues-ului si rock-ului de la 1930 pana-n zilele noastre. Pentru ca un gen muzical trebuie sa evolueze pentru a ramane viu. Maniera in care White transpune lucrul asta, face din el un artist rar.

“This, after all, is a rock ‘n’ roll show, not a poetry reading,”.
100% true.