Depeche Mode sau cum din cauza fizicii era să devin cocalar

Tot trag de mine să aranjez blestematele astea de albume într-o ordine, să le dau note și, culmea, ajung tot în buza concertului. Mă gândesc că am tot felul de relații bizare cu trupele astea ca Depeche Mode, că le urmăresc de o groază de timp, că am văzut cum au evoluat sau involuat, că pentru mine fenomenul Depeche Mode după ‘90 (cred că merită un studiu antropologic) și depeșoteca din Zalomit nu au însemnat nimic mai mult decât o fiță. I-am privit pe copiii ăia, de la distanță, ca pe niște mici viermi. Erau pentru mine niște impostori, niște tipi fără identitate. Am râs de ei ori de câte ori am avut ocazia (la fel cum am făcut și cu fanii Michael Jackson din prima decadă a anilor ‘90).

Am fost puțin gelos pe toată acea dezlănțuire de care noi aveam parte doar în bude, în perioadele de practică, prin ‘85 – ‘88, unde ascultam la un cas Electronica, Thriller, Some Great Reward și primul disc al lui Billy Idol. Era foarte puțin pentru tot ceea ce ne doream, iar cei ca mine, care aveau o relație atât de tensionată, un soi de love and hate, cu muzica nu ne-am mai putut bucura pe deplin după ‘90 alături de bucuria celorlalți.

Cred că noi am fost primii hateri, într-o formă destul de puțin nocivă. Nu, bătăile dintre rocheri și depeșari nu se pun. Eu aveam acces la un microfon de radio, dar nu mi-am folosit forma asta de haterism, am preferat să mă refugiez în rock și să refuz, într-o primă fază, orice contact cu restul muzicii. Dar de fiecare dată când mă intersectam cu ei (Depeche), gândul îmi zbura la perioadele de practică și la cât de mult îmi plăcea People Are People sau Master And Servant și de cum am ratat la mustață să cumpăr pe vinyl Some Great Reward. Numai o nesincronizare m-a făcut să nu mai chiulesc de la meditația de fizică unde proful îmi spunea cât de important este principiul al doilea al termodinamicii, că datorită lui se poate demostra că un perpetuum mobile nu poate funcționa. Și uite așa cele doua sute de lei au intrat în buzunarul profesorului Popescu. Care la final m-a privit fix și mi-a spus că am fost distrat. Normal, mi se rupea de Clausius și de faptul că dacă deschid geamul iarna, nu frigul intră în casă, ci căldura iese. Sau că Sadi Carnot are două teoreme. Noi râdeam de Carnot spunând că a fost primul bărbat care a avut ciclu.

Gândul îmi zbura și la cum mi-a crăpat capul când am ascultat Black Celebration. Eram într-un proces de învățare, ascultam tot ce-mi pica în mână, absolut orice, cu bune și rele. Iar discul ăsta venea după o cură de Modern Talking. Tipa de care eram îndrăgostit era topită după trupa asta de nivelul festivalul vinului din Focșani, așa că am ars-o vreo juma de an pe Cherry, Cherry Lady, You’re The Lady Of My Heart și You’re My Heart, You’re My Soul. Norocul mi-a scos în cale Black Celebration și m-a salvat de la a deveni un mic cocalar. Și eu, ce idiot să-mi închipui că o pot converti și pe tipă. Ce să-i zic? Că și ăștia, Depeche Mode, cântă și ei muzică electronică și că It Doesn’t Matter Two are versuri mai profunde. Asta ar fi putut fi o lovitură, dar tipa era lemn. Am râs de asta acum vreo jumătate de an, când Alexandru, fiul meu, îi povestea unei fetițe din parc cât de tare este Star Wars și ce personaj senzațional este Vader. Iar fetița, lemn. Pe bune? Trebuie să lucrez puțin cu el. Alexandru are o scuză, are cinci ani.

Regret anii în care am refuzat Depeche Mode? Nu cred, nu m-au făcut mai hater, am luat o distanță și, cumva, am devenit, cred, mai obiectiv. Atât de obiectiv, că încercarea de aranjare a primelor cinci albume Depeche Mode mi-ar putea lua o eternitate. Am fost într-un perpetuum mobile, dar, sper că ați fost atenți mai devreme la pricipiul al doilea al termodinamicii, nu există așa ceva. Știu asta pentru că nu mi-am cumpărat Some Great Reward.

Dar hai că mă țineți din treabă, o dau pe nostalgie și nu mai termin de clasificat albumele alea.