Arhanghel’sk… sindromul albumului doi

As putea incepe cu concluzia: albumul asta inseamna Arhanglel’sk si Imperatrix. Restul este tacere. E nesemnificativ. Sindromul albumului doi loveste din plin Ratb-ul. Si era de asteptat. Sunt trupe mari care au capotat, de ce nu ar face-o si ei? Dupa bogatia din primul album, acum cautam cu lupa sa gasim ceva concludent. Si gasim exact ca dupa o explozie: un cap de papusa de portelan, un tablou ars si gaurit, niste picioare de scaun Louis XIV, o usa de frigider Smeg,un dop de la Romanee-Conti Grand Cru, un morman de carti din colectia Adevarul, o carcasa de Omega Seamaster, cateva sticle de sampanie Boërl & Kroff Brut. Asta-i tabloul general dupa ce asculti Arhanghel’sk. Lucruri misto, dar risipite de un suflu devastator.
robin poza

Dar cum putem reface intregul? M-am intrebat, dupa Stalingrad, daca Ratb poate tine ritmul, am avut indoieli si iata ca ele se confirma. De fapt m-am mintit tot timpul ca se poate, mi-am dorit sa se poata. Asa ca, de la nivelul propriei asteptari, m-am vazut nevoit sa cad in bot. Dureroasa aterizare.

Cred ca trupa greseste, major, in doua puncte. Unul ar fi compozitia, ea este asumata de un singur om, Robin. Nu-i in regula sa stai la mana geniului sau capriciului unei singure persoane. Majoritatea trupelor mari, si nu ma intorc acum la un trecut de genul Beatles, Queen sau Floyd ci ma raportez, sa zicem, la Radiohead si Blur, nu face asta. Acolo gasim scris “All songs written and composed by Radiohead” sau, ma rog, Blur. Singurul om din trupa, capabil sa-i faca fata lui Robin, de la egal la egal, este Oigan. Nu vorbesc in termeni razboinici, de care pe care. Si am speranta ca se va implica in viitoarele compozitii. Nu cunosc legaturile din sanul trupei, dar sa lasi totul in spatele unui singur om, nu-i deloc productiv. Pune presiune pe el si pana la urma il incovoaie. Florentin ar putea spune si el ceva, Radu este un tip ce are niste proiecte personale destul de misto, mai ales din punctul de vedere al productiei. Si ajungem la al doilea punct: productia. Care este destul de stearsa si uniforma. Nu faci mare treaba cu niste tobite de Port Antonio si niste grunge obosit. Sau cu rock clasic. Puse intr-o combinatie care te aiureste si intr-o alternanta tare/incet ce te deruteaza. C’mon, suntem in 2015 si nu traim nostalgia propriei copilarii. Cred ca mimetismul era mai bun in fata unei solutii originale.

Lejeritatea, usurinta, normalitatea cu care sunetele se insirau pe Stalingrad, lasa locul unui soi de crispare, unei frici de a nu da gres. Se putea face mai mult? Nu cred. Si asta nu pentru ca, peste noapte, talentul lui Robin s-ar fi risipit. El este acolo, la purtator. Este vorba despre lipsa experientei in a gestiona un patrimoniu de piese, despre greseala de a pleca urechea sau fundul la limbile lingusitorilor, despre o industrie care inca nu functioneaza, despre lipsa de viziune, despre inexistenta radiourilor cu adevarat importante. Despre toate astea este vorba, dar sansele sunt egale in fata acestor probleme. Aceleasi sunt si pentru We Singing Colors, Moebius si lista e lunga. Numai ca cei mai multi nu au apasarea unui prim album excelent si nici o “presa” atat de favorabila. De fapt, Arhanghel’sk arata fragilitatea artistului in fata unei realitati destul de triste.

Si ma mai gandesc la ceva: cum ar fi aratat Ratb daca Arhanghel’sk era primul disc? Care ar fi fost drumul? Reactia oamenilor.

Arhanghel’sk intoarce trupa cu 5 ani inainte de crearea ei si poate fi caracterizat cel mai bine chiar de Robin :“ne folosim vocile doar ca sa scoatem sunete unul la altul”.